miercuri, 27 februarie 2008

Let's see other point of view :)

Pădurea era casa mea. Trăiam în ea şi ţineam foarte mult la ea. Într-o zi, pe când curăţam pădurea de gunoaiele pe care un turist le-a lăsat în urmă, am auzit nişte paşi. M-am strecurat în spatele unui copac şi am văzut o fetiţă care venea pe cărare şi care ducea un coşuleţ. Am început să o privesc cu suspiciune pentru că era îmbrăcată destul de ciudat: avea hainele roşii şi ceva pe cap, ca şi cum n-ar fi vrut să fie recunoscută. Bineînţeles că am oprit-o, ca să văd ce e cu ea. Am întrebat-o cine era, unde merge şi de unde vine. Mi-a răspuns că merge la casa bunicii sale. Şi cum mergea ea pe cărare, am văzut cum a scos o bucată de ciocolată şi a început să o mănânce, asta după ce a aruncat pe cărare ambalajul de la ciocolată. Imaginaţi-vă! Nu numai că a pătruns în pădure fără permisiunea mea, dar mai era şi nepoliticoasă cu mine. Şi, pe deasupra, îmi murdărea şi casa! Aşa că m-am hotărât să îi dau o lecţie.

Am fugit înainte la casa bunicii sale. Când am văzut-o pe bunica ei, m-am dat seama că o cunoşteam. Cu ceva ani în urmă, am ajutat-o să scape de şobolanii pe care îi avea în casă. I-am explicat bunicii ce s-a întâmplat şi ea a fost de acord să îi dăm o lecţie. Ba, mai mult: bunica a fost de acord să se ascundă sub pat, până o chemam eu.

Când a sosit fetiţa, am invitat-o în dormitor unde eram eu în pat, îmbracat ca şi bunica ei. Fetiţa s-a apropiat de mine şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să îmi spună ceva urât legat de urechile mele mari. Cum am mai fost insultat pe tema asta, i-am spus doar că urechile mari mă ajută să aud mai bine. Pe urmă, fetiţa a făcut o altă remarcă răutăcioasă, spunând că am ochii bulbucaţi. Pentru că vroiam să rămân calm, i-am spus doar că ochii mari mă ajută să văd mai bine. Dar, următoarea insultă m-a înfuriat rău de tot. Mi-a spus ceva legat de dinţii mei mari. Atunci m-am enervat cumplit. Pur şi simplu nu mi-am mai putut stăpâni furia. Aşa că am sărit din pat şi i-am urlat că dinţii mei mari mă ajută să o mănânc mai bine.

Dar, nici un lup nu ar mânca vreodată o fetiţă mică. Cu siguranţă nu aveam intenţia de a o mânca. Cred că oricum avea un gust destul de rău. Tot ce vroiam era să o sperii un pic. Dar fetiţa a început să alerge prin cameră şi să ţipe. Am început să o urmăresc, gândindu-mă că, dacă o prind, voi putea să o liniştesc.

Deodată, uşa a zburat dată de perete de un pădurar mare, care avea un topor în mâini. Am ştiut imediat că sunt în primejdie, aşa că am sărit pe fereastră şi am fugit cât de repede am putut.

Şi asta nu e totul. Bunica fetiţei nu a spus niciodată povestea aşa cum a fost. Aşa că toţi mă ştiu acum că sunt periculos şi rău. Toată lumea mă ocoleşte acum. Poate că fetiţa a trăit fericită mulţi ani după, însă eu, cu siguranţă nu.

Niciun comentariu: